Cu trenul celmaitu

Dupa ce am auzit de trenul celmaitu am zis ca nu e adevarat, ca trebuie sa vad cu ochii mei, sa ma conving. Problema era ca nu stiam gara si pe cine sa intreb, oare a auzit toata lumea. Stateam si ma gandeam si imi faceam un discurs cum as fi putut sa intreb pe la gari, dar sa nu ma creada cineva plecata pe alte meleaguri.

Nici nu termin sa imi scriu randurile prin minte si apoi sa le ordonez pe foaie si unde credeti ca ma trezesc? Pe un peron. Eram aproape sigura ca asta e doar in mintea mea si ca mi se trage de la atata imaginat cum arata misteriosul, daca nu ma striga cineva. Ma intorc si in spatele meu era un baietel imbracat in frac si cu un joben ce ii cadea pe frunte acoperindu-i aproape toata fata. In mana stanga tinea un baston ce il depasea putin in inaltime. Imi facea semne disperate sa ma urc daca nu vreau sa pierd si ultima cursa ca si asa striga la mine de ceva timp. Nu imi aduc aminte sa fi auzit pana acum pe cineva ca ma striga.

Ma indrept spre usa si vopseaua visinie a trenului era scorojita si scobita pe alocuri. Daca tot e asa faimos de ce nu e si ingrijit. Sincer imi era usor teama sa ma urc. Totul era necunoscut, peronul acela nu-l mai vazusem pana acum si toate indicatoarele spuneau ca trenul urmeaza acelasi drum de mii de ani, fara intrerupere, fara sa se intoarca. Atunci cum ajungi acasa? E si un altul ce te aduce inapoi?

Dupa ce am urcat treptele si am ajuns in vagon imi dau seama ca piciorele mi se afundau intr-un covor atat de moale incat aproape te puteai inveli cu el. Mirosea a turta dulce, iar in fata imi zambea o fetita. Avea 2 codite blonde prinse aproape din crestet si ma privea usor curioasa cu ochii ei azurii. Rochita ei colorata si clos si sosetele lungi pana la genunchi pe care eu le numeam malagambe mi-au adus aminte de copilarie, de cirese, de soare, de praful dupa-amiezilor de vara, de cantecul gugustiucilor si de parfumul bujorilor. 

Timpul ma zboara inapoi, inainte sa apuc sa vorbesc cu mica zana blonda. Umblu desculta prin praful de pe strada ridicand in spate o perdea groasa si inecacioasa. Simt cum la ureche imi atarna cercei grei si rosii din cirese si frunze, iar soarele imi alungeste umbra facandu-ma inalta. "Uite! Cand o sa fiu mare atat vreau sa fiu, putin mai mare ca mama!" rostesc aceleasi cuvinte pe care le-am spus cu aproape 20 de ani in urma. Prin valurile de caldura razbat pana la mine zgomotele facute de ustensilele bunicii si mirosul cremei de zahar ars. Ajung la timp, cand scoate tava din cuptor si toarna siropul dulce peste felia de tort ce se lafaie in farfuria mea cu ursuleti. Caut grabita lingurita preferata si bunica imi inmaneaza trofeul mult ravnit. Ce poate fi mai frumos decat sa te joci toata ziua, sa mananci desertul preferat si apoi sa te intinzi la un somn plin cu povesti! 

Inchid ochii, zambesc si inca mai simt gustul dulceag al siropului de zahar ars. Data viitoare cand o sa mai calatoresc prin amintiri cu trenul celmaitu o sa ii intreb cu ce m-au adus acasa asa repede si poate mai dau de mica zana ca tare imi parea cunoscuta!  

Ii invit sa calatoreasca alaturi de mine si de cei care stiu unde sa gaseasca trenul celmaitu pe Andres, Copila rasfata, Renata si sunt tare curioasa ce ne spune si Andrei. Oricine a mai auzit de el poate sa scrie cateva randuri despre faimosul tren! 

Calatorie Placuta!