De ce să mă intereseze?

Fiecare e construit dintr-un alt aluat. Niciodată nu poţi să pui egal nici pe reacţie, nici pe gest, nici pe comportament, aşa că e normal ca fiecare să creadă că felul lui de exprimare în unele situaţii mai mult sau mai putin limită, este perfect.

Dar ce te faci când stilul tău creează de fapt, mai multe probleme? Şi că în loc să rezolvi, mai mult te afunzi în rahat? Cum îţi dai seama că ai luat-o pe arătură?

Am întâlnit persoane care cred că prin replicile date, gen: "aşa şi", "şi ce mai ai de zis", "acum, ce mai vrei", "dar crezi că îmi pasă că..", "de ce să mă intereseze asta?", spuse pe un ton uşor piţigăiat şi zeflemitor nu fac decât să arate incompetenţa. Când văd astfel de reacţii, am impresia că vorbesc nu cu un adult trecut prin facultate, ci cu un copil de 5 ani hotărât să te enerveze.

Că așa zice lumea

Asta e o scuză bună pentru cei care nu vor să gândească sau poate au renunțat să o facă, iar asta nu aduce nimic bun. Mi-am dat seama astăzi că de fapt noi românii ne pricepem atât de bine la copiat, ca nimeni alții. 

Oamenii copiază încă de la naștere și urmează același spirit de haită, turmă. Imităm gesturile părinților, apoi ale prietenilor pentru a fi acceptați în grup, iar la școală copiem la lucrări să fim în rând cu lumea, că doar așa fac toți, nu?

Numai că ajuns la un punct prost: nu muncim că așa face toată lumea, mințim și bârfim că așa face toată lumea, nu îi ajutăm pe alții că așa face toată lumea, nu aruncăm la coș, ci pe jos că așa face toată lumea, nu luăm apărarea nimănui că așa face toată lumea și lista asta rea o pot continua.

Punct

În ultima perioadă nu m-am simțit acaparată, ci pur și simplu sugrumată de anumite idei, lucruri, păreri care nu erau ale mele. Am așteptat să treacă, dar așteptarea asta m-a lăsat fără chef, fără somn și fără inspirație. Până și aici îmi era urât să intru și să scriu, îmi era urât și să mă uit la statistici sau să verific ceva. Ajungem să ne consumăm pentru alții mai mult decât pentru noi, dar ne gândim că așa poate contribuim și la fericirea și bunăstarea noastră. 

Am fost învățată să nu bag în seamă lucrurile care mă deranjau, vorbele urâte și mai ales oamenii proști. Sunt oameni cărora nu ai cum să le arăți că mintea lor e plecată și toată strădania nu face decât să le întărească ideile tâmpite. Și când simți că nu mai vrei să înghiți, ce faci? Pui frână, se aprinde beculețul roșu, te mai gândești dacă mai poți să pornești la drum, iar dacă sunt prea multe gropi, oprești și o iei la picior.

Așa am făcut și eu. Am pus punct și parcă de atunci simt libertatea cum îmi șuieră pe la urechi. Și tare bine e!

Voi ați avut momente când ați simțit nevoia să spuneți nu, să trageți linie și să o luați pe altă cale? 

Spiridușul din casa mea

Noi avem în casă, pe lângă o șoricică grasă, un spiriduș... Treaba e că pe spiridușul ăsta eu nu l-am văzut niciodată, Răzvan mi-a zis de el, când l-am întrebat cine a făcut patul.

Din când în când, spiridușul ne mai face o vizită, nu știm niciodată când vine, nu ne anunță, nu ne lasă bilețele sau felicitări. Nici măcar nu ne face prăjituri. Știm însă că a fost la noi după ce vedem patul făcut.

Vă spun un secret

Îmi place să fac pe spionul, pe detectivul sau pe ceva asemănator. Nu știu dacă e ceva rămas din copilărie, din câte îmi aduc aminte nu vroiam să mă fac polițist, detectiv, ci vroiam să fiu doctor. 

Nu sunt ca babele alea urâcioase care se uită tot timpul pe vizor, care deschid ușa să te întrebe ceva de mai ai puțin și leșini de la sperietură, sau care te țin de vorbă în fața ușii doar să mai afle câte ceva. Sunt ceva mai discretă și inofensivă.