De ce să mă intereseze?

Fiecare e construit dintr-un alt aluat. Niciodată nu poţi să pui egal nici pe reacţie, nici pe gest, nici pe comportament, aşa că e normal ca fiecare să creadă că felul lui de exprimare în unele situaţii mai mult sau mai putin limită, este perfect.

Dar ce te faci când stilul tău creează de fapt, mai multe probleme? Şi că în loc să rezolvi, mai mult te afunzi în rahat? Cum îţi dai seama că ai luat-o pe arătură?

Am întâlnit persoane care cred că prin replicile date, gen: "aşa şi", "şi ce mai ai de zis", "acum, ce mai vrei", "dar crezi că îmi pasă că..", "de ce să mă intereseze asta?", spuse pe un ton uşor piţigăiat şi zeflemitor nu fac decât să arate incompetenţa. Când văd astfel de reacţii, am impresia că vorbesc nu cu un adult trecut prin facultate, ci cu un copil de 5 ani hotărât să te enerveze.

Cred că ar trebui să lăsam astfel de tipare proaste şi să ne asumam job-ul de adult, în unele situaţii. Nu poţi să baţi din picior şi să aştepţi să-ţi rezolve altcineva problemele şi nici nu poţi să nu dai explicaţiile necesare atunci când eşti nevoit să le dai. Şi în plus, cred că acceptarea greşelilor şi ascultarea părerilor despre comportamentul tău sunt o dovadă de maturitate.

De ce li se pare unora imposibil să îţi aducă aminte de faptele şi vorbele lor de acum câteva zile, dar le e atât de uşor să ţină minte toate cuvintele pe care le-ai scos în ultimii ani? Oamenii sunt nişte fiinţe tare ciudate şi accept că nu are rost să mă chinui să-i înţeleg sau să-i schimb (în bine).