De ce ne place prostia?

Din păcate întrebarea asta am început să o pun din ce în ce mai des și nu numai mie, ci majoritatea oamenilor apropiați. Nu înțeleg de ce ne place prostia atât de mult, încât o păstrăm, o spălăm, o îngrijim și o ajutăm să se facă și mai mare.

Nu poți avea în jurul tău numai oameni deștepti, zâmbitori, cu bun simț și cu alte frumoase calități. E normal să mai găsești pe lângă tine și unul mai morocănos, mai răzbunător, mai răutăcios, mai uituc, mai timid, mai arogant și lista poate continua, și bineînțeles că trebuie să ai și unul prost, doar să îți dai seama că așa ca el nu e bine să fii, nu e bine să faci, Nu e bine!

Când prostia și minciuna unui om ajunge la cote maxime e mai bine să îl lăsăm în pace și să nu mai încercăm să îl aducem pe calea cea bună sau trebuie să luăm măsuri? De ce oamenii mincinoși, proști, ignoranți nu prea primesc pedepse ( nu vă gândiți la statul la colț pe cozi de nucă)?

Oare dacă îi lăsăm așa în prostia lor nu molipsesc și pe alții? Dacă nu vor să învețe din propriile greșeli și fac de capul lor, oare mai exista vreo șansă de redresare?

Și iar o intrebare: de ce atunci când ai "puterea" să "pedepsești" pe cineva pentru prostiile multe și mari făcute, de ce stai cu mâinile în sân și îi iei apărarea?